Există momente hotărâtoare în viața unor națiuni, când istoria le dă o șansă deosebită de împlinire a aspirațiilor, de reușite și afirmare excepțională pe plan intern și extern. Un astfel de moment cheie a fost pentru națiunea română anul 1918 - anul în care majoritatea ținuturilor locuite de români s-au reunit într-un singur stat - România Mare. Mulți factori interni și externi au contribuit la această Mare Unire; dintre cei externi cel mai important a fost prăbușirea și dezmembrarea parțială a marilor imperii care subjugau ținuturi locuite de români(Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar). Iar dintre factorii interni au primat dorința fierbinte pentru unire a poporului și acțiunea hotărâtă și convergentă a tuturor factorilor politici(începând cu partidele politice, membrii guvernului, Ion I.C. Brătianu, și terminând cu Regele Ferdinand și Regina Maria). Dumnezeu a dat o mare șansă poporului român în 1918, iar poporul și conducătorii săi de atunci au reușit să se ridice la înălțimea momentului și să o fructifice. Cinste lor!
Următorul moment decisiv, în care națiunea română ar fi putut "să-și croiască altă soartă", mai putin crudă, pe care să fie obligați să o accepte și "cruzii săi dușmani" interni și externi, a fost momentul de după revoluția din 1989. Mai precis, perioada decembrie 1989 - mai 1992. În această perioadă de mari schimbări pe plan european și mondial, țara noastră a avut șansa unei cvadruple schimbări care ar fi avut urmări extraordinare în dezvoltarea materială și spirituală a României postdecembriste. Dar, din păcate, datorită orbirii, corupției și relei- voințe a clasei politice conducătoare, România a ratat toate aceste patru șanse de înnoire... Să le analizăm în ordine cronologică și să vedem cum și de ce au fost ratate.
Prima șansă a fost chiar în momentul când Ceaușescu a fugit din sediul C.C. pe 22 decembrie 1989 și a pierdut din mână frâiele puterii. Atunci s-a terminat Revoluția și a început furarea ei de către comuniștii și securiștii grupați în F.S.N. în jurul lui Ion Iliescu, hotărâți să facă orice ca să pună măna pe putere și să nu își piardă privilegiile. O parte dintre români s-au trezit atunci și au ieșit in Piața Universității, cerând eliminarea comuniștilor din funcțiile publice(celebrul punct 8 al Proclamației de la Timișoara). Dar Iliescu și acoliții lui au intrat în panică și, ca ultimă soluție de a nu pierde puterea, au chemat minerii să facă "ordine și curățenie" în capitala "rebelă" în 13-15 iunie 1990. Astfel s-a pierdut șansa esențială a curățirii noii clase politice de foști comuniști și securiști și șansa unui început bun în viața politică, fapt cu consecințe covârșitoare pentru societatea românească postrevoluționară. Ca urmare, azi, la 23 de ani după revoluție, suntem încă conduși de foști comuniști și securiști și chiar de urmașii lor, care și-au împărțit funcțiile și resursele după voie, tratând țara noastră ca pe moșia lor. Că doar sunt "baronii noștri locali", nu?
A doua șansă a fost atunci când patriarhul Teoctist a simulat o abdicare ca urmare a presiunii opiniei publice și a acuzațiilor de colaborare cu regimul comunist. În luna ianuarie 1990, patriarhul a spus ca se va retrage din funcție și s-a retras temporar la mănăstirea Sinaia. Însă, după o schemă clasică de manipulare, a susținut că a fost informat că "poporul îl vrea înapoi" și el nu poate să refuze "voința poporului", așa că a revenit la Patriarhie. S-a pierdut astfel șansa importantă din punct de vedere moral și spiritual pentru Biserica Ortodoxă Română de a curăța Sinodul de ierarhii care au colaborat pe față cu regimul comunist. Ar fi fost benefică o retragere de onoare a tuturor celor vizați, în frunte cu patriarhul, lăsând locul liber pentru ierarhi mai tineri(sau mai bătrâni), dar nepătați moral. Socotesc că de exemplu, Bartolomeu Anania ar fi fost unul dintre cei care ar fi fost vrenici să ia scaunul patriarhal pentru a aduce curățirea necesară în biserică. De asemenea, toți preoții care dintr-un motiv sau altul au colaborat cu Securitatea comunistă ar fi trebuit să facă o mărturisire publică a păcatelor în fața enoriașilor lor, lăsând la latitudinea membrilor parohiei să decidă dacă mai vor să-i accepte în continuare ca păstori(dupa pilda dată de un episcop din Pateric). Dar, din păcate, și această șansș a fost ratată, pentru că ierarhii colaboraționiști nu au avut tăria, moralitatea și smerenia să se dea la o parte. Iar urmările se vad până azi: în Sfântul Sinod există încă mulți ierarhi care au "dosar" și sunt deci șantajabili de către puterea politică.
A treia șansă ratată de România după revoluție a fost în 1991, când după destrămarea Uniunii Sovietice, a apărut pe neașteptate posibilitatea reunirii cu Basarabia. Peste 1 milion de basarabeni(un sfert din populația țării!) au ieșit pe străzi în Chișinău să ceară unirea cu țara-mamă, peste Prut s-au construit faimoasele poduri de flori...contextul internațional era favorabil, singura mare putere care ar fi putut să ne împiedice(Rusia) era în derută...Era nevoie doar de voința politică din partea clasei conducătoare a României și unirea s-ar fi făcut. Și să nu uitam că atunci Moldova era mai avansată economic decât România, nu ca acum când este o ruină... Și de ce nu s-a putut face totuși unirea în condiții atât de favorabile? Pentru că nu au vrut tovarășul Ion Iliescu și colegii săi din F.S.N., tributari încă ideologic și nu numai unei Moscove aflate pentru moment în genunchi. Momentul favorabil fiind pierdut, Rusia și-a revenit rapid din derută și a tras din nou cu forța Basarabia în sfera sa de influență(vezi conflictul înghețat din Transnistria).
A patra șansa ratată de România a fost în aprilie 1992, când Regele Mihai s-a întors în țară și a fost întâmpinat de 1 milion de români pe străzile capitalei, cu scandîri ca "Monarhia salvează România!". Atunci popularitatea monarhiei era la o cotă înaltă, și dacă clasa politică română ar fi fost de bunăcredință și ar fi avut în vedere binele țării, restaurația ar fi putut fi realizată. Restaurarea monarhiei ar fi adus României echilibru și stabilitate în plan intern și demnitate și prestigiu pe plan extern, precum și Regelui Mihai o reparație morală pentru abdicarea forțată din 1947. Și să nu uităm că îndepărtarea Regelui de la putere și schimbarea formei de guvernământ din monarhie în republică nu au fost făcute ca urmare a voinței populare prin referendum, ci prin forță de regimul criminal comunist, fiind ca urmare nule de drept. Însă, încă o dată, Iliescu și acoliții săi nu au fost dispuși să facă ceea ce trebuia pentru țară, pentru că asta ar fi însemnat să renunțe la putere, să-și piardă privilegiile și eventual să fie și trași la răspundere pentru crimele comise înainte și după revoluție. Urmarea? La 23 de ani după revoluție și 3 președinți de "valoare", România are o imagine deplorabilă pe plan extern și o situație aproape dezastroasă pe plan intern.
Acum, să încercăm pentru o clipă să ne imaginăm cum ar fi arătat România azi dacă cele patru șanse irosite ar fi fost fructificate toate la timpul lor: o țară curățată de comuniști și securiști în funcții de conducere, condusă de politicieni integri, care pun pe primul plan interesul național, o țară mai mare și mai puternică(dupa unirea cu Basarabia), o țară condusă de un Rege iubit și respectat atât în țară cât și în afara ei, o țară cu o Biserica condusă de ierarhi și preoți integri moral, adevărate exemple de cinste, moralitate și smerenie pentru cei pe care îi păstoresc...Pare o lume fantastică sau utopică, nu? Dar, cel puțin in parte, ar fi putut să devină realitate...
În final, după atâtea mari șanse ratate, ce ne mai rămane de făcut? Să stăm și să plângem imaginându-ne ce am fi putut să fim? NU. Să facem tot ce depinde de noi, aici și acum, pentru a împlini aceste deziderate ratate atunci: să realizăm unirea cu Basarabia când va fi posibil, să restaurăm monarhia cât mai repede și să contribuim la înnoirea și curățirea clasei politice corupte, tributare încă regimului comunist. Toate aceste scopuri sunt acum mult mai greu de atins decât în anii 1989-1992; mai greu, însă nu imposibil, cu un efort colectiv de voință a unei mase critice din mijlocul neamului românesc. După ce i-am lăsat pe neocomuniști și neosecuriști să facă ce vor din țara noastră timp de 23 de ani, ACUM e momentul să ne trezim, să ne ridicăm și să începem să o recucerim împreună, pas cu pas. Să începem cu credință, educație și solidaritate și să continuăm cu acțiune socială și politică hotărâtă, pentru ca să punem început bun unei autentice renașteri spirituale și materiale a Națiunii Române. Așa să ne ajute Dumnezeu.
Deșteaptă-te române, măcar acum, în ceasul cel din urmă...
